10. Recidiva


Încă îmi era somn, ochii mei refuzau să se deschidă dar am făcut-o totuşi, cu greu. Tânjeam după patul meu cald şi moale deşi eu mă târâiam ca o somnambulă spre baie. Nu ştiu cum am reuşit să ajung acolo fără să mă izbesc de fiecare perete în parte. M-am pregătit leneşa pentru ziua ce urma, nu-mi puteam controla foarte bine corpul aşa că mă mişcam încet. Am mâncat puţin dar am băut o cafea înainte de a pleca la şcoala fiindcă nu puteam să mă duc aşa.

În parcarea şcolii am parcat lângă maşina excentrica a lui Alice, ştiam că el va veni exact lângă mine. Un prilej bun să clarificam situaţia. Între timp m-am dus să le salut pe Alice şi celelalte fete plus Jacob.

–         Bella! – mă întâmpină Jessica voioasă ca-ntotdeauna.

–         Hei – i-am spus încet, însă bucuroasă să o revăd.

–         Bella! Ce mai faci? – zise Alice precaută.

–         Bine, Alice, – i-am răspuns apăsat.

–         Super, – şi mi-a rânjit orbitor.

Privirea i s-a mutat de la mine la ceva în spatele meu iar chipul ei nu era încurajator. M-am întors şi eu entuziasmată văzând Volvo-ul argintiu parcând lângă Chevy-ul meu. Mă uitam insistent şi nu-mi dezlipeam privirea de la Edward. Aşteptam să vină la mine. El a ieşit din maşină râzând împreuna cu Emmet, apoi şi-a plimbat privirea prin curte iar atunci când m-a văzut, expresia i s-a înăsprit, zâmbetul a dispărut şi era serios.

Mă privea într-o manieră ciudată iar eu încă aşteptam să vină să ne salute măcar. Mi se părea că era indecis, să vină spre noi sau nu, a făcut câţiva paşi apoi m-a observat iarăşi şi a făcut stânga-împrejur, plecând.

Nu era un semn bun, aşadar i-am trimis un SMS scurt şi alarmant „CE S-A ÎNTÂMPLAT???” apoi, după vreo 3 minute primesc răspunsul „O GREŞEALĂ IMENSĂ. BYE…”. Atunci lumea mea s-a spart, nu mai auzeam nimic în jurul meu, mă prăbuşisem în abisul durerii. Nu-mi mai simţeam corpul iar lacrimile dădeau năvală să vină dar le-am şters repede. Mă blocasem, mintea mea era spulberată la fel ca şi umanitatea, percepeam doar răcoarea durerii şi a ranchiunei. Vroiam să cad la pământ şi să mă cuprind cu braţele, lăsându-mă prada lacrimilor amare şi zvârcolindu-mă. Acum însă nu mă puteam manifesta, nici să chiulesc nu era indicat în prima zi din semestru, astfel că am petrecut orele singură cu suferinţa, în ultima bancă, fiind neatentă la ce se petrecea în-afara sferei mele interioare.

Mă frământam, realizam slăbiciunea, greşeala, eroarea vieţii, capcana speranţei şi gustul amar al eşecului. Am eşuat iar acum nu puteam suporta consecinţele, eram furioasa pe mine însămi fiindcă reuşisem să mă arunc în gura leului şi să-mi las acolo inima. O simţeam bătând undeva în depărtare, încet şi slab parcă îndreptându-se spre o ultima bătaie.

Mergeam de la o oră la alta ca un robot, mă mişcam automat fără pic de vlagă. Până la urmă am ajuns acasă, cu greu, după care m-am abţinut să nu izbucnesc înainte de a mânca şi a ajunge în cameră. Acolo, am stat un minut în tăcere dar apoi am căzut înfrântă în genunchi şi am început să plâng, în minte îmi veneau tot felul de imagini, gesturi, amintiri care se adânceau într-o prăpastie şi cauzau un nou val de lacrimi. Eram cu braţele în jurul meu ca să nu mă sfâşii dar înăuntru totul se dezintegra.

Respiram greu şi sacadat, stăteam nemişcată ca să revin la realitate, aerul intra în plămânii mei cu mare greutate, trebuia să-l ajut ca să intre pe nări iar atunci mă ardea forţându-mă să-l resping şi să nu mai am nevoie de el. Capul meu era golit de orice informaţie, mă zbăteam pierdută prin întuneric. Până la urmă m-am ridicat de pe podea şi m-am aşezat pe pat, unde plângeam încet, lacrimile rostogolindu-se neîncetat.

Charlie nu a venit să mă verifice fiindcă ştia că sunt în cameră, datorită luminii aprinse. Încrederea în mine l-a tinut departe de crudul adevăr al durerii mele, altfel nu ştiu cum ar fi reactionat. În orice caz, Edward nu ar fi scăpat uşor.

Ore în şir eram imobilă, blocată încă în şocul adevărului. Singurele dăţi când coboram sau mă mişcam erau atunci când m-am dus să mănânc şi m-am pregătit de somn. Însă nu am putut să dorm deoarece îmi aminteam fiecare clipă petrecută în prezenţa sau cu gândul la Edward. Mă loveau valuri de furie nestăvilită dar apoi simţeam cum fiecare amintire se transforma într-un cuţit de argint, ascuţit care mă înjunghia şi mă lăsa şi mai distrusă. De asemenea nu mă puteam opri din plâns, nu ştiu de unde aveam atâtea picături sărate şi calde care mi se prelingeau pe faţă. La un moment dat acestea s-au uscat şi am adormit, visându-l numai pe el, rănindu-mă încă o dată. Aceste vise mă epuizau psihic şi astfel când m-am trezit, eram deprimată şi obosită peste măsura.

În zadar doream să mă simt mai bine fiindcă nu puteam, aveam cearcăne imense şi violet, eram fără energie şi abia mă mişcam, mai exact mă târam. Totuşi, cu chiu cu vai, am reuşit să mă adun şi să merg la şcoală. Întârziasem, de aceea am parcat unde am apucat, adică în cel mai depărtat loc iar în clasă m-am aşezat în ultima bancă, singură doar cu gândurile mele. Ora nu prezenta vreun interes special pentru mine fiindcă deja ştiam lucrurile pe care le preda profesorul. Aşa că m-am concentrat pe cum să mă recompun, aşa distrusă cum eram, reprezentam o vulnerabilitate mare. Nu ştiam cum să-mi refac scutul făcut bucăţele dar m-am mulţumit doar să mă afund într-o amorţeala generală. Încetineam toate funcţiile, îmi acopeream auzul cu un strat invizibil astfel încât să aud diminuat, mă închideam în carapacea mea fragilă. Şi mă gândeam doar la nimicuri, îmi imaginam viaţa fără iubire, cât de inutilă şi dureroasă era şi mai ales cât de rău era să ai sentimente, o inimă delicată şi plăpândă predispusă atacurilor era un lucru prea periculos. Nu mai puteam să mă stăpânesc ca înainte şi eram conştientă de asta, mă gândeam permanent la el şi îmi aminteam clipele dureroase. Eram închisă în lumea mea întunecată şi rece, mă izolasem de exterior şi trăiam doar de complezenţă.

La ora pe care o aveam împreună cu Alice m-am aşezat tot în spatele clasei, pitită, unde puteam face orice şi eram lăsată în pace, ignorată mai exact, şi nu mă deranja. Acolo urma să stau în fiecare oră de acum înainte. Atunci când Alice a venit, şi-a pus lucrurile liniştită la locul ei şi s-a aşezat, a privit o dată în spate, m-a zărit şi a venit nedumerită.

–         Bella, de ce stai aici? – întrebă curioasă.

–         Aici voi sta de acum înainte, e un loc mai bun – i-am răspuns nonşalant.

–         Okay, voi sta şi eu aici – şi se aşeză lângă mine – deci spune ce s-a întâmplat cu … – începu veselă dar atunci dădu de ochii mai măriţi, imploratori care trimiteau avertismente clare, tema nu era deschisă pentru dezbateri.

–         Nimic, nu s-a întâmplat nimic – am spus enervată cu vocea groasă şi răguşită – uită de asta. Totul a revenit la normal – mi-am abţinut cu grei lacrimile dar ochii mai tot s-au umplut, însă le-am şters repede.

–         Oh, a oftat înţelegător Alice şi m-a îmbrăţişat, o să te las puţin timp singură, ai nevoie de asta. Îmi pare rău!

–         Şi mie – ne-am despărţit din îmbrăţişare – vrei să vii la mine ca să mai vorbim puţin, aşa doar noi două? – am întrebat-o rugătoare.

–         Desigur, Bella, orice – Alice înţelegea că aveam multă nevoie de ea acum.

–         Mulţumesc! – am zis recunoscătoare.

Apoi a plecat la locul ei, ora a început şi aşa au trecut toate orele , greu şi alene. Când eram în sfârşit acasă, o aşteptam pe Alice să vină. După ce a ajuns, am mers amândouă în cameră şi ne-am aşezat pe pat.

–         Deci, ce-a mai făcut de data asta? – a spart Alice exasperată tăcerea.

–         Nimic –  am răspuns gâtuit – tocmai asta e chestia, nu a făcut nimic – deja lacrimi mi se prelingeau pe obrajii înflăcăraţi.

–         Oh, Bella, Bella – m-a cuprins într-o îmbrăţişare consolatoare în timp ce plângeam.

–         Alice, am sperat, mi-am făcut iluzii, am eşuat, am pierdut, am căzut în capcană. De ce nu am văzut asta venind? De ce m-a sărutat de două ori? Nu ştie oare cât mă consumă asta? Îi place oare să mă vadă pe jos, distrusă? Nu-şi dă seama cât de mult rău îmi provoacă? Cum am putut să mă îndrăgostesc de un coşmar? Totul mă doare, nu mai pot simţi, m-a făcut bucăţele. Fiecare amintire, râset, privire, şoaptă, gând, atingere mă doboară şi mai mult. Nu a fost o coincidenţă sau o greşeală altfel nu s-ar fi repetat. Şi apoi, cum se poate ca să vreau să mă depărtez şi el să mă caute, să-mi dea motive să sper şi apoi să mă lase baltă? Nu cred că merit o asemenea pedeapsă, cu ce aş fi putut să greşesc? Nu mai pot îndura, nu mai pot, e prea mult, mă mistuie, mă doboară, Alice, nu mai pot… – glasul, mi s-a spart şi astfel s-a încheiat monologul meu chinuitor.

Alice nu rostea niciun cuvânt, doar încerca să îmi aline puţin durerea. Se vedea că era copleşită de şuvoiul meu de lacrimi, regrete şi reproşuri. Mă simţeam mai bine să-mi mărturisesc povara dar totodată, mă obosea mai mult şi eram ameţită.

–         Bella, ai mai mare grijă de inima ta, e cea mai mare comoară – şopti Alice emoţionată – nu o da oricui, mai ales nerecunoscătorilor.

–         Dar…

–         Sshh, nimic, nu are rost. Fii atentă, voi fi mereu de partea ta, împreună cu tine să te ajut.

–         Ok – am aprobat slab, mi-am şters faţa plânsă.

–         Nu mai pot sta, e târziu – se scuză – îmi pare rău.

–         Desigur, nu-i nicio problemă. Te conduc.

–         Lasă, mă descurc, nu e nevoie.

–         Bine, am spus nesigură.

După ce Alice a plecat, am făcut un duş fierbinte ca să scap şi de urmele de lacrimi recente. În timp ce lăsam apa relaxantă să cadă pe corpul meu aproape inert, am mai avut un moment de slăbiciune, mii de imagini îmi străfulgerau mintea şi o alterau. Mă prăbuşisem în cadă având o senzaţie de atac de panică, stăteam ghemuită cu genunchi la piept predându-mă coşmarului. Apoi am ieşit şi m-am privit în oglindă, reflexia mea arăta starea mea de spirit, într-un cuvânt, pierdută. Văzându-mă aşa de slabă mi-am jurat să nu mai vărs o lacrimă pentru el. O să încerc să mă protejez, ascunzându-mă sun scutul nefericirii şi a lipsei de emoţii sau umanitate.

Nu aveam aceeaşi voinţă ca înainte dar speram să fiu destul de puternică. Mă comportam anormal, deveneam o ciudată, încuiată în şine cu fire plăpândă, delăsătoare. Eram mai tot timpul obosită, depresivă şi neatentă la lumea din jur. Când eram singură, stăteam pur şi simplu în pat şi simţeam cum pieptul meu se dezintegra, respiram repede şi-mi puneam mâinile pe piept ca să verific dacă încă mai eram întreagă. Simţeam un mare gol înăuntru şi de aceea încercam să mă conving dacă mai aveam o inimă şi un suflet mic, rănit, rătăcit şi vulnerabil. Desigur că mă gândeam tot timpul la el, îmi încălcam jurământul de nenumărate ori şi vărsam lacrimi amare şi calde.

Nu mă prea interesa lumea din-afara globului meu invizibil, totul se mişca cu încetinitorul, avea un volum redus şi mi se părea inutil şi fără vreun anume sens. Îmi ocupam timpul cu întrebări fundamentale, simple dar greu de descifrat cu cât săpai mai mult în străfunduri. De ce e creată viaţa? Ce rost are iubirea dacă aduce o imensă suferinţă totodată? E adevărată însuşirea dragostei ca cel mai profund, intens, pur şi înălţător sentiment? Care e rolul nostru, ce contribuţie semnificativă aducem lumii acesteia? Acestea erau unele din numeroasele teme care-mi treceau prin minte. Eram preocupata sa le desluşesc şi nu mai observam detaliile.

Charlie îmi reproşă odată că eram prea distantă, rece şi abătută iar asta mă îngrijoră puţin. Nu vroiam să fiu evidentă, doream să-i protejez pe ceilalţi. Tatăl meu nu ştia povestea, aşa că asta m-a atenţionat că trebuie să fiu puţin mai vie, să păstrez aparenţele. Cu această ocazie, am observat o schimbare, Jacob avea o prietenă, Kate, pe care nici măcar nu am cunoscut-o. Mă simţeam puţin jenată de faptul că am fost atât de nepăsătoare şi nu am fost alături de prietenul meu cel mai bun. Speram să mă revanşez dar îmi dădeam seama că o schimbare bruscă ar fi atras prea mult atenţia asupra mea, oamenii deja se obişnuiseră cu totala mea absenţă.

–         Bella!!! Te-am întrebat pentru a mia oară, ce ai zice dacă mi-aş vopsi părul mov? – ţipă exasperată Alice lângă mine.

–         Oh…. M-ai speriat, Alice! – m-am uitat răutăcios la ea fiindcă mă scosese din amorţeală.

Totuşi ea era singura care îmi mai dădea atenţie şi îmi mai vorbea, Jacob mă mai tachina rar dar ajunsese să se plictisească aşa că s-a oprit. De obicei visam şi nu eram băgată în seamă dar acum parcă mă trezise cineva cu apă rece.

–         Poftim, ce?!?! Nu, Alice, nu poţi face asta! E o mare prostie! Cum poţi să te gândeşti să-ţi strici părul asemenea?! – am reacţionat instantaneu şi vehement – Cu siguranţă, nu!!

–         Ţi-am spus că tot ce-i trebuie e un şoc, şi puf, Bella e la loc pentru două minute! – zise chicotind Jacob către Alice.

–         Adevărat, mersi de ajutor! – rânji Alice.

–         Haha, ce amuzant, nu? – am spus sarcastică

–         Era necesar, Bella. Eşti ca în transă în ultima vreme – se scuză Jacob. Cauza e tot Ed… Au! Alice, asta a durut – urlă în timp ce Alice îl lovi, cu ochii scandalizaţi şi ameninţători. Oh, da, da, aşa-i.

–         Scuze, nu e nimic – şi se piti mâncându-şi liniştit prânzul din tavă.

Mica greşeală a lui Jacob mă făcu să tresar, nu acceptam, să fie amintit acel substantiv blestemat. Chiar dacă intervenţia lui Alice a fost promptă, nu a reuşit să blocheze şi valul de sentimente adânc păstrate în mine. Încercam însă să mă comport ca şi cum totul ar fi fost în regulă. Acasă însă, în camera mea, nu mă mai controlam, lăsam goliciunea sufletului meu să iasă la iveală şi petreceam alte ore nemişcată, adâncită în întuneric, privind în gol.

Dar apelul lui Alice m-a readus pe pământ, era îngrijorată şi dorea să ştie cum mă simţeam.

–         Bella?! Hei, cum o mai duci?

–         Bine, ca o mumie, ceva normal, nu? – am spus sarcastică.

–         Dacă aşa crezi tu… Îmi pare rău că Jacob e aşa de neatent uneori.

–         Nu poţi să-l condamni. Are dreptate.

–         Ştiu, dar putea să fie mai subtil, nu să strige în gura mare!

–         În fine, ce-a fost a fost, faptul e consumat. Ceea ce contează e că nu mă afectează aşa tare, adică nu ar trebui să fiu aşa de sensibilă când vine vorba de pronunţarea numelui său. E normal.

Apoi se aşternu tăcerea, auzeam cum respiram, ea calm, voios, cu viaţă iar a mea repede, greu şi fără vlagă. Am rupt tăcerea zicând:

–         Ştii la ce m-am gândit în ultima vreme?

–          Um, … nu.

–         Ce s-ar întâmpla dacă nu aş mai exista, dacă pur şi simplu aş muri, cum ar reacţiona lumea, i-ar păsa oare sau nu? Mă refer la mai multe persoane, chiar ar conta dacă sunt vie sau moartă, oricum mă comport ca un zombi, nu sunt importantă sau iubită. Ar fi oare soluţia? Cum ar fi dacă aş dispărea?

Alice nu mai rosti nimic, parcă încremenise iar eu nu mai ştiam dacă mai era pe fir. Nu auzeam nimic şi chiar râdeam în sine de faptul că ajunsesem să vorbesc singură.

–         ISABELLA SWAN!!! Cum poţi să te gândeşti la aşa ceva, normal că ar conta, eşti vie, importantă şi plăcută. Să nu mai repeţi asta vreodată – ţipa înnebunită – fireşte că sinuciderea nu este o soluţie. Şi crede-mă, i-ar păsa. Dar ştii ce, am o idee mai bună, m-am săturat de faptul că tu suferi în zadar şi el nici măcar nu ştie. Îi spun adevărul! Acum! Merită să ştie ce fel de om este, cum îmi distruge prietena cea mai bună din cauza prostiei lui.

–         Nu, Alice, nu ai face asta! Îţi interzic, nu o poţi face! E treaba mea, stai departe de el! – eram furioasă şi plină de teamă o ştiam pe Alice în stare de orice ca să mă protejeze. Te rog, mai exact te implor să nu faci nimic necugetat şi regretabil!

–         Priveşte-mă! Tu eşti prea bună să recunoşti că suferi pe nedrept. Crede-mă, e spre binele tău.

–         Nu… – deja plângeam. Te rog…

–         Scuze, Bella dar ştiu ce fac.

Alice îmi ruina totul, ideea era să nu ştie el, era mai bine. Îmi era groază de faptul că ar putea şti secretul meu. Totul se agrava considerabil.

–         Mai vorbim mai târziu. Papa.

–         Nu, Alice!

Dar am auzit doar tonul telefonului şi am rămas ca o stană de piatră, nevenindu-mi să cred ce se petrecea. Alice luase iniţiativa aşa de brusc. Că eram total bulversată. Avea să-mi divulge secretul meu preţios…

Anunțuri
  1. in acest capitol vreau sa se inteleaga ca Bella nu se gandea la sinucidere chiar daca o mentioneaza, ea intentiona sa plece departe intr-un loc unde sa inceapa de la zero, unde nimeni sa nu o recunoasca

  2. Chiar daca ea pleca asta a speriato pe Alice si sincer eu cred k e mai bine daca ii spune
    Superb capitol esti geniala
    popicei

  3. Edward si Bella

    alice e o rea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: