11. Adevărul


Conduceam foarte agitată şi nervoasă spre casa familiei Cullen dar tot ce mă înconjura părea să nu mă asculte astăzi pe mine fiindcă nu reuşeam să mă mişc îndeajuns de repede, prindeam toate semafoarele iar la unele chiar am trecut pe roşu încasând nişte claxoane şi înjurături furioase mentale, camioneta mea se încăpăţâna să nu treacă de pragul de 80 km/h şi protesta zgomotos atunci când încercam să mai calc pedala de acceleraţie, aşa că mă mişcam regulamentar ca un melc. Nu suportam să fiu nevoită să întârzii astăzi, sincronizarea urma să mă coste mult.

Cu chiu cu vai, am ajuns la destinaţie, am parcat neglijent unde am apucat. Am alergat până la scări apoi m-am împiedicat încercând să urc mai multe trepte deodată. Am sunat nerăbdătoare la sonerie şi am încercat să nu par o nebună atunci când îmi va deschide cineva. Din fericire, unii pereţi ai casei erau în totalitate din sticlă, fiind o locuinţă modernă cu bucătăria şi sufrageria, ambele foarte mari, la parter iar la etaj erau camerele fiecărui membru, iar astfel am putut vedea cum Emmett venea zâmbitor spre uşă. Era puţin nedumerit fiindcă eu treceam rar pe acolo, doar când Alice se încăpăţâna să mă aducă la ea acasă.

–         Hei, Bella?! Ce te aduce pe aici? Nu-mi spune că ţi-a fost dor de mine? – zise nonşalant şi foarte zâmbitor, era un mare glumeţ.

–         Bună, Emmet, îmi pare rău să aterizez aşa dar sunt foarte grăbită, trebuie să o găsesc pe Alice. Ştii cumva unde e? – am întrebat repede.

–         Sigur, e în camera lui Edward. Te conduc eu dacă vrei.

–         Nu e nevoie, mă descurc. Încă o dată scuze că sunt aşa de nepoliticoasă, îţi explic mai târziu – i-am spus în timp ce mă grăbeam spre scările care duceau la etajul următor.

–         Okay – strigă Emmet ca să-l pot auzi.

M-am repezit pe holul lung şi m-am dus spre o cameră în care nu fusesem vreodată şi presupuneam că era cea a lui Edward. Respiram repede şi mă rugam în minte să nu fie prea târziu. Am dat buzna în camera şi i-am văzut pe Alice şi Edward cum au rămas uimiţi de intrarea mea, se pregăteau probabil să discute despre subiectul temut.

–         Nu, Alice, nu o face!!! – am strigat din prag.

Abia acum am observat însă că eram în camera lui, m-am uitat în jur, avea doi pereţi din sticla ceea ce dădea multă luminozitate camerei, cel din stânga mea şi cel din faţă, apoi cel din dreapta avea doua biblioteci încărcate de cărţi şi CD-uri, ele erau de o parte şi de alta a unui pat imens, cu o cuvertură aurie care se asorta perfect cu covorul de asemenea auriu. Apoi mai era o plasmă, un sistem sofisticat audio şi un dulap. Camera dădea la prima vedere, impresia de dezordine dar de fapt, la o observaţie mai amănunţită se putea vedea cât de aranjată şi ordonată era.

Era o cameră frumoasă, îmi plăcea mult dar atunci când am terminat de catalogat totul, am revenit la situaţia anterioară. Se părea că ajunsesem la timp, Alice nu apucase încă să dezvăluie nimic. Păşeam încet, cu grijă şi atenţie înăuntru.

–         Bella, are dreptul să ştie. Nu merită să te sacrifici atâta – rostea Alice apăsa, evident uluită de apariţia mea.

–         Nu, nu trebuie să faci nimic. E în ordine – îi ziceam privind-o fix.

–         Hei, ce trebuie să ştiu? Îmi spune şi mie cineva ce se petrece aici? – izbucni Edward frustrat.

Atunci Alice se întoarse spre el şi i-a zâmbit rece şi a început să spună calm:

–         Bella, aici de faţă, nu e doar o simplă prietenă şi o persoană de admirat. Ea în realitate e îndrăgostită de tine şi a ţinut, în tot acest timp, tăcerea. Nu vroia să te forţeze sau să te sperie. Era fericită doar să-ţi fie o prietenă bună şi cu asta se mulţumea. Dar tu – vocea începea să-i urce – tu  a trebuit să strici totul. Ai lăsat-o baltă, ai evitat-o, ai ignorat-o şi astfel ai făcut-o să se simtă oribil dar ea nu ţi-a spus niciodată, a îndurat un chin înfiorător în suflet. Apoi dintr-odată, îţi aminteşti brusc de Bella şi îi redai speranţa, invitând-o la întâlniri, ca mai apoi să o distrugi şi mai rău, scuzându-te patetic zicând că a fost o greşeală. Asta e povestea Bellei, ceea ce inconştient ai cauzat şi pot să spun că eşti crud, rece şi orb fiindcă nu vezi cât de mult te place ea – arătă spre mine cu degetul – nu-ţi dai seama de ce îţi este sub nas. Eu ştiu prin tot ce a trecut ea până acum, am ajutat-o să treacă peste dar acum trebuie să afli ce fel de persoană eşti. Este numai vina ta că Bella e schimbată radical fiindcă tu ai adus-o în starea asta. Ar trebui să fii mândru, ai distrus un suflet şi i-ai furat încrederea în iubire – incheie Alice ţipând luată de val.

Eu mă clătinam, toată acea retrospectivă îmi deschise şi mai mult rana. Nu numai eu fusesem afectată, ci şi biata Alice care mă privise neputincioasă cum mă degradam treptat. Am avut nevoie să mă aşez undeva aşa că m-am pus pe pat ca să nu mă prăbuşesc. Inhalam greu şi ţineam mult aerul în plămâni, mă cuprinsesem cu braţele ca să mă potolesc. Ştiam că totul fusese dat în vileag şi aşteptam consecinţele vulnerabilă.

–         Satisfăcut? – pufni Alice în timp ce se aşeză lângă mine şi mă îmbrăţişă. Uite ce ai creat! – îl acuză ea nemiloasă.

–         E adevărat? … Bella? – întrebă cu greu Edward, era bulversat.

Am aprobat încet din cap şi am şoptit:

–         Da, totul e real. Exact cum a spus, Alice – aveam o voce slabă, secătuită.

–         De ce nu mi-ai spus nimic? – întrebă Edward mirat.

Mi-am ridicat privirea timid şi nu-mi venea să cred că mă întrebase asta. Era oare nebun? Cum aş fi putut eu să mă umilesc într-un asemenea hal. I-am zis cu putere:

–         Poftim?! Cum crezi că aş fi putut să-ţi zic un asemenea lucru? Doar nu sunt ridicolă şi mă expun tuturor. Era un secret, am crezut că-ţi vei da seama sau simţeai la fel sau poate doar nu vroiam să-ţi rănesc sentimentele în caz contrar.

–         Tot acest timp eu nu am bănuit nimic. Nu aş fi crezut niciodată că se poate întâmpla aşa ceva. Era imposibil – spuse el nesigur.

–         De ce? – am reacţionat. Eu nu am voie să mă îndrăgostesc, să am o viaţă personală? De ce ai crede una ca asta?

–         Fiindcă, tu eşti diferită. Nu te comporţi ca toţi ceilalţi, ai o cu totul altă personalitate decât cea tipică.

–         Dar tot nu înseamnă că nu pot avea sentimente – am izbucnit eu. Dacă tot am ajuns aici, mai bine să dăm toate cărţile pe faţă.

Am tăcut ca să-mi adun forţele, nimeni nu îndrăznea să scoată vreun sunet, poate era prea proaspătă informaţia sau impactul ca să mai reacţioneze. Îmi era greu să zic tot ce fusese pe sufletul meu în ultimul timp dar Edward părea totuşi dispus şi curios să afle toată povestea. Eram nepregătită deoarece nu credeam că-i voi spune vreodată ceea ce existase odată.

–         Okay, e adevărat, m-am îndrăgostit de tine dar apoi ţi-ai schimbat orarul şi nu ştiu de ce, asta m-a afectat dar am trecut peste, apoi tu ai venit la mine ca să reînnoim legăturile sau aşa ceva şi eu ţi-am permis asta, gândindu-mă că nu o însemne nimic dar mai ales fiindcă îmi promisesem să nu te ignor dacă tu doreai să petreci timp cu mine ca să nu-ţi dai seama că te plăceam. Am mers la întâlnire, totul a fost super, ne-am distrat şi m-ai invitat la plimbare unde ne-am sărutat de două ori, premeditat, fără nicio obligaţie. Şi după toate  astea, când reîncepusem să cred în viaţă, tu îmi trimiţi un mesaj, spunând nemilos totul a fost o greşeală imensă. Mă laşi baltă, fără nicio explicaţie, iar eu mă întorc la starea mea de dinainte, adică un monstru. Nu vroiam să sper sau să simt, îmi interzisesem aşa ceva, pur şi simplu aşa estompam durerea, deveneam rece ca o stâncă, construindu-mi un scut împotriva sentimentelor.

Am făcut o pauză fiindcă începuse deja să-mi tremure vocea, semn că lacrimile urmau să vină şiroaie. Îmi era foarte greu să refac tot drumul de la început şi mai ales să resimt totul amplificat. Nu mă mai controlam, trebuia să mă descarc, acum, aici ori niciodată.

–         Dar tu…, tu, ai venit fără milă peste mine, distrugând tot ce am clădit, mi-ai zdruncinat mintea şi m-ai făcut să aflu ce e ura ca mai apoi să descopăr că nici măcar să te urăsc nu puteam fiindcă te iubeam prea mult. Eram distrusă, vulnerabilă, neputincioasă şi simţeam cum mă stingeam. A doua oară era şi mai greu de disimulat atâta suferinţă dar Alice şi Jacob au fost alături întotdeauna. Ei nu s-au plâns vreodată de mine chiar şi atunci când eu mă îndepărtam – acum plângeam de-a binelea şi ridicam tonul de furie – dar tu ai fost doar prea orb. De ce nu ai văzut ceea ce era atât de evident? De ce m-ai lăsat singură să mă chinui? Mă torturam singură gândindu-mă cât de greşit am reacţionat şi făcându-mi procese de conştiinţă încercând să deduc ce credeai tu despre mine. Mă simţeam atât de vinovată că m-am îndrăgostit tocmai de tine, fructul interzis; mă sacrificam fiindcă nu mă vedeam destul de încrezătoare şi optimistă. Aveam multe întrebări care îmi inundau capul şi învârteam mai mult cuţitul în rană, mă avântam în abisul suferinţei doar ca să le aflu răspunsul dar rezultatul era de fapt obscur. Însă tot mi le puneam, dacă  nu cumva îmi ştiai secretul şi te ascundeai; de ce ai început să mă cauţi din nou, forţându-mă să-ţi rezist; de ce nu mă lăsai în pace atunci când eu nu te doream aproape; dacă oare îţi plăcea să mă vezi zvârcolindu-mă de durere, dacă erai atât de crud; de ce te comportai mai special totuşi cu mine; cea mai importantă dintre toate, de ce m-ai sărutat, nu o dată, de două ori fiindcă dacă ar fi fost o dată aş fi înţeles mai uşor greşeala dar o a doua oară implică ceva mai mult. Îţi place să te joci cu mine şi cu inima mea? Sau de ce nu merit măcar o explicaţie pentru respingerea mea? Toate astea şi multe altele îmi trec prin minte. Din toate astea am aflat doar ce prieteni extraordinari am, Alice şi Jacob  au fost singurii care au rămas să adune rămăşiţele atunci când tu mă ignorai, pentru că asta a durut cel mai mult, faptul că dintr-un anume motiv tu mă evitai intenţionat, iar asta mă seca de orice putere instantaneu. Mă transformam într-o epavă care îşi rănea prietenii cei mai dragi, însă ei au ştiut totul şi m-au sprijinit necondiţionat. Aşa că mulţumesc mult pentru tot ce ai făcut voit sau involuntar. Sper să-ţi placă şi să fii mândru!

Tot acel discurs rostit cu dispreţ, a fost însoţit şi de lacrimi. Dar izbucnirea mea fusese completă fiindcă îmi dădusem năduful. Stăteam în picioare cu Alice alături, consolându-mă, cu o atitudine superioară şi furioasă iar Edward doar asculta uimit şi umil, înfrânt de atâta adevăr. Nu-i venea să creadă ce se întâmplase pe la spatele lui iar asta era o mare lovitură.

–         Nu m-am gândit vreodată să mă răzbun pentru că încă nu vreau asta, tot ce am vrut era să fiu puternică şi să nu mai simt vreodată ceva – am adăugat în încheiere.

M-am lăsat uşor pe pat ca să izbucnesc într-un hohot de plâns, avusesem destulă putere şi eram mândră de asta dar tot mai aveam nişte ultime lacrimi de dat. Nimeni nu vorbea sau se mişca, toţi trei ştiam că nu mai era loc de vorbe.

Dintr-odată, m-am ridicat ţeapănă de pe pat, mi-am şters ultimele lacrimi de pe obraz şi am spus răguşită de atâta plâns:

–         Cam asta a fost tot. Eu am terminat aici. Trebuie să plec, ne mai vedem.

Şi am pornit spre uşă, Alice mă urmă dar am oprit-o cu o privire sugestivă. Ea, înţelegând, a rămas pe loc, ne-am luat rămas bun în tăcere iar eu am plecat hotărâtă şi cu demnitate.

Rămasă singură în maşină, nu m-am mai putut stăpâni şi am izbucnit din nou în plâns, nu-mi venea să cred că totul s-a aflat şi s-a terminat. Conduceam cu atenţie şi greutate fiindcă nu puteam să văd de perdeaua de lacrimi din ochii mei. Le ştergeam încontinuu dar altele năvăleau repede.

Cu greu, am ajuns acasă, eram terminată atât psihic cât şi fizic. Mă bucuram că nu era şi Charlie prin preajmă fiindcă ar fi trebuit să-i ţin piept şi să-i dau explicaţii în privinţa feţei mele distruse, a ochilor roşii şi a atitudinii mele. Aveam nevoie să fiu singură, uitată de lume, o necunoscută. Ideea de a mă pierde pe undeva pentru o vreme era foarte tentantă, simţeam necesitatea unei ieşiri tumultoase din sfera mea şi să mă îndrept spre nicăieri. Multe schimbări nu aveau să se întâmple, mai ales nu în bine. Aşadar, venise timpul încercării. Trebuia să plec undeva, departe!

Anunțuri
  1. wow bine k ia spus adevarul cel putin stie si el ce a facut,sper totusi sa nu plece ……bravo Alice
    super tare capitolul imi place foarte mult pt k e detaliat foarte bine
    felicitarile mele
    popicei

  2. Hmmm … nu prea am cuvinte … cand nu ai cuvinte poate sa fie aproape de genial.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: