19. Realitate



In următoarea dimineaţa am deschis ochii plina de viata, nu îmi venea sa cred ce se petrecuse cu o noapte înainte dar amintirile reveneau proaspete făcându-mă sa roşesc si sa zâmbesc larg. Stăteam nemişcata in pat, rememorând fiecare clipa, plutind intr-un ocean de fericire. Îmi venea sa tip si sa sar de bucurie dar realizam ca era pueril sa mă manifest in acel mod. Insa cu cat mă gândeam mai mult, cu atât moralul meu mai sarea o treapta pe scara emoţiilor.

Singurul lucru care m-a readus cu picioarele pe pamat din norişorul meu de fericire a fost nevoia umana de a manca. Părea aproape nedrept sa mai simţi nevoia unor lucruri materiale atunci când erai îmbătat de fericire si scăldat in euforie. Daca am fi mai puţin umani si legaţi de anumite obiecte, probabil ca am putea funcţiona pe baza stării de spirit, mai ales ca intr-o asemenea situaţie, te simţi nepământean.

Când am coborât in sufragerie, Charlie si Amelia stăteau tăcuţi pe canapea urmărind ştirile. Ştiam ca ambii erau nerăbdători sa afle detaliile petrecerii mai ales ca ajunsesem acasă destul de târziu iar ei erau deja adormiţi. Atunci când Amelia a ridicat privirea si mi-a observat expresia a ghicit dintr-o secunda ce se întâmplase aseară.

–         Bună dimineaţa! – am salutata voioasa.

–         Neaţa, Bells!

–         Buna dimineaţa, Bella! – salută accentuat Amelia.

–         Cum a fost marea seara? – întrebă Charlie puţin curios.

–         Minunata, chiar nu mă aşteptam sa fie aşa frumos!

–         Nici nu mă-ndoiesc – zise Amelia – şi se vede pe toata fata.

–         Da, Bells, pari fericita – adaugă Charlie.

–         Mulţumesc. Um… eu mă duc sa mănânc, am dormit mult si îmi este foame. Voi aveţi nevoie de ceva?

–         Nu cred – spuse Amelia pentru amândoi.

Eu m-am îndreptat spre bucătărie, decisa sa-mi pregătesc o omleta rapida si gustoasa, iar Amelia si Charlie au rămas in continuare sa se uite la televizor. In scurt timp am reuşit sa-mi gătesc micul dejun iar când aproape terminasem Amelia se alătură mie cu pretextul ca se plictisise de crize economice, de isterie si de timp. Insa eu cunoşteam gândurile cu care venise dar nu vroiam sa împărtăşesc încă nimic deoarece trebuia sa mă conving mai întâi pe mine ca toate erau reale, nu o plăsmuire a imaginaţiei mele epuizate.

După micul dejun târziu am urcat din nou in camera mea iar Amelia m-a însoţit curioasa. Ajunsa in intimitatea propriei camere m-am aşezat pe pat iar Amelia a făcut la fel. Nu ştiam ce sa fac, înăuntru simţeam ca plutesc si vroiam sa păstrez totul pentru mine fiindcă îmi era teama sa nu-i ştirbesc din grandoare.

–         Bella, nu vreau sa te simţi presata. Ştiu cum e si mă gândesc ca poate doreşti sa păstrezi deocamdată totul pentru tine – începu Amelia.

–         Mda, înţeleg. Nu prea reuşesc sa desluşesc bine lucrurile, nu mă pricep, sunt doar o amatoare. Înainte întâlneam iubirea prin intermediul cărţilor si credeam ca ştiu fenomenul dar acum îl am in fata si nu-l recunosc. Mi se pare puţin frustrant, sa nu pot avea controlul asupra situaţiei iar ea sa mă poarte prin toate fără sa-mi dau seama – i-am explicat sincera.

–         Eu cred ca eşti foarte speriata. Ti-e teama de necunoscut.

–         Da, poate mi-e frica fiindcă pana acum nu a fost deloc roz totul. Mai întâi am experimentat durerea din plin iar acum nu ştiu ce sa fac sau sa cred – am mărturisit eu – ce ştiu sigur e ca nu-mi doresc sa mă-ntorc de unde am plecat. Mi-a ajuns suferinţa de atunci, nu mai vreau o a doua porţie.

–         E adevărat. Oricine ar spune la fel daca ar fi in situaţia ta. Nimeni nu ar vrea sa revină la un univers pictat in întregime in gri.

–         Totuşi, trebuie sa înfrunt o data situaţia asta, nu pot sa o las sa mă domine. N-o sa mai fiu niciodată fericita daca mă las copleşită.

–         Dar trebuie sa faci asta atunci când eşti pregătita pe deplin. Iar poate ca acum este încă devreme pentru tine. Ia-ti timpul necesar ca sa reuşeşti garantat – îmi zise Amelia înţelegătoare.

–         Nu! Am aşteptat si indurat destul, vreau sa mă bucur de partea asta a vieţii – am spus decisa. Dragostea nu revine de un milion de ori ca sa te facă sa realizezi adevărul. Depinde de mine daca ştiu sa o preţuiesc sau nu si cred ca acum e timpul, am aşteptat destul – am rostit decisa.

–         Daca aşa simţi tu atunci urmează-ti fericirea!

–         Cred ca meriţi si tu sa ai parte de putina strălucire! Rosti ea convinsa.

–         Pai atunci cred ca e stabilit…

–         Si deci… cum a fost la petrecere aseară?

–         I-am dat răspunsul lui Edward, unul favorabil amândurora… – am spus cu subînţeles.

–         Felicitări, Bella. Mă bucur mult pentru tine!

Ne-am îmbrăţişat si am ras împreună emoţionate când a început sa-mi sune telefonul. L-am ridicat sa vad cine era apelantul iar acesta era Edward. Când am privit-o înapoi pe Amelia, ea avea o figura încurajatoare aşa ca am răspuns la telefon:

–         Alo…

–         Bella, ce faci? – rosti Edward încântat.

–         Bine, pe acasă – am răspuns simplu.

–         Ai vrea sa vii la o plimbare prin pădure cu mine? – întreabă Edward sincer.

–         Desigur. La ce oră?

–         Acum. Trec eu pe la tine sa te iau.

–         Ok, atunci. Te aştept.

–         Vin imediat. Ne vedem – încheie Edward.

–         Ciao.

Amelia m-a ajutat apoi sa mă pregătesc ca sa fiu gata pana când ajungea el acasă. Când am coborât, Charlie m-a privit puţin surprins si suspect insa eu i-am explicat sincer ca ieşeam cu Edward la o plimbare. Atunci el s-a mai liniştit deoarece cunoscându-l pe Edward si familia lui, ştia ca voi fi in siguranţa, mai ales ca eu puteam sa fiu foarte neîndemânatica.

Edward sosi repede si am plecat împreuna cu maşina. Urmărind drumul am realizat ca ne îndreptam spre plaja.

–         credeam ca mergem sa ne plimbam prin pădure, nu la plaja? – am întrebat suspicioasa.

–         Schimbare de planuri – zâmbi Edward – oricum acolo avem si pădure, deci, daca insişti sa o luam prin pădure atunci problema e rezolvata – rânji din nou nonşalant.

–         Bine atunci – am spus liniştita.

Când am ajuns pe faleza, am oprit si am ieşit din maşina, inspirând aerul umed si sărat care venea dinspre ocean. Am decis pana la urma sa facem plimbarea pe plaja deoarece soarele încălzea plaja printre pătura subţire de nori si ochiurile apa care adăposteau ecosisteme întregi dădeau un peisaj feeric. Edward si cu mine mergeam încet de-a lungul coastei, paralel cu apa, vorbind despre planurile noastre pentru viitorul apropiat. La un moment dat, Edward mă lua de mana si astfel am continuat sa păşim. Mă simţeam atât de fericita alături de el, nu mai doream sa plec din braţele lui, totul părea atât de firesc si frumos, oceanul unduindu-se in lumina difuza a soarelui ce se ascundea uşor pe cer, noi doi mergând mai mult in linişte, contemplând priveliştea si nesăturându-ne vreodată. Ne comportam ca doi îndrăgostiţi, mergeam îmbrăţişaţi, ne spuneam lucruri frumoase, ne priveam adânc in ochi si ne sărutam dar nu ni se părea niciodată demodat, adică ştiam si văzusem cu toţii de nenumărate ori cupluri demonstrându-şi afecţiunea dar acum totul era nou si intens, indiferent de natura lui.

Am stat împreuna mult timp, orele treceau lin dar nu vroiam sa plecam, nu ne simţeam pregătiţi sa ne întoarcem, tânjeam doar după atenţia si afecţiunea celuilalt si asta ne ajungea. Insa nimic nu rămâne pentru totdeauna, aşa ca după ce a început sa se răcească ne-am întors, ne-am luat la revedere in linişte pe veranda si am promis sa ne revedem curând.

Apoi am intrat in casa, unde Amelia vorbea la telefonul din bucătărie iar Charlie se uita ca de obicei la un meci de baseball in sufragerie. M-am dus in camera mea ca sa mă schimb in hainele de casa si am coborât ca sa pregătesc cina pentru tustrei. Amelia mă ajuta sa aranjez masa si după l-am chemat si pe Charlie, am mâncat in linişte iar la sfârşit am strâns totul si am urcat împreuna cu Amelia.

Noi doua am stat pana seara târziu visând cu ochii deschişi, prima întâlnire, primul sărut, cel mai romantic loc, gest sau cadou si multe alte teme adolescentine. Discutam la nesfârşit despre aceleaşi lucruri, oftând in linişte după mici dorinţe ascunse înăuntrul nostru, pe care nu îndrăzneam sa le spune cu voce tare. Pana la urma, ne-am dus la culcare obosite si împăcate cu gândul ca viata e prea frumoasa sa o iroseşti aşa uşor.

In zilele ce au urmat, eu si Edward ne-am continuat viata de cuplu. Am ieşit împreuna in oraş sau la plimbare, mai stăteam si cu Alice si Jasper iar Alice a fost foarte încântata ca noi doi o scosesem in sfârşit la capăt, ne-a felicitat de parca eram doi copii mici. Realizam ca oricât de mult am sta împreuna nu ne plictiseam, tot timpul puteam sa găsim teme de discutat si ne potriveam foarte bine. Intr-o zi, l-am adus acasă ca sa-l cunoască oficial pe Charlie iar lucrurile au decurs relativ normal. Amelia l-a ajutat mult pe Charlie sa asimileze vestea dar pana la urma s-a arătat încântat, doar puţin morocănos ca aflase aşa de târziu.

Datorita acestui lucru, am putut sa vin cu Edward acasă si sa stăm împreuna in camera mea. El a fost puţin surprins când i-am prezentat camera dar apoi s-a obişnuit, mai ales ca după proba cu tatăl meu, când mi s-a părut foarte degajat, era puţin uşurat sa-l câştige pe Charlie de partea lui. Dar după lucrurile s-au calmat aşa ca petreceam mai mult timp la mine fiindcă astfel ne relaxam sau ne preocupam împreuna de viitorul nostru. Căutam universităţi care sa ne ofere o gama cat mai larga de opţiuni, completam formulare de înscriere, compuneam eseuri pentru aplicare si trimiteam toate actele necesare pentru ca mai apoi sa aşteptam scrisorile care ne înştiinţau daca am fost acceptaţi sau respinşi. In general, am aplicat la aceleaşi universităţi deoarece ni s-au părut potrivite pentru noi dar existau si unele colegii care erau diferite insa nu ne făceam griji fiindcă eram fericiţi împreuna iar viitorul nostru părea luminos.

După doua săptămâni, intr-o dimineaţa, Charlie mi-a spus ca era o scrisoare adresata mie, in timp ce el verifica posta. Se părea ca expeditorul era Universitatea din Seattle, la care de asemenea aplicasem. Aceasta era prima scrisoare pe care o primeam si aveam oarecare emoţii înainte de a-l deschide. Răspunsul venise relativ repede aşa ca putea fi ori o veste rea ori una buna. Amelia si Charlie erau la fel de tensionaţi si stăteau amândoi in fata mea, uitându-se la mine anxioşi. Mie îmi tremura plicul in mana şi îmi venea greu sa-i aflu conţinutul. Insa pana la urma mi-am făcut curaj si am deschis încet plicul, înăuntru erau mai multe hârtii oficiale care aveau simbolurile universităţii imprimate. Le-am scos pe toate si am început sa citesc prima pagina cu sfiala, acolo se specifica faptul ca fusesem acceptata la cea facultate iar in plus primeam si o bursa datorita notelor obţinute pe tot parcursul anilor, puteam sa stau in campus si aveam acces la toate facilităţile pe care le oferea universitatea. Celelalte foi ataşate reprezentau alte formalităţi pe care trebuia sa le completez pentru a finaliza procedurile de înscriere.

Când in sfârşit am ridicat privirea la Charlie si Amelia, am observat cat de curioşi erau sa afle daca fusesem acceptata. Mureau la propriu de curiozitate iar atunci când mi-au văzut expresia au rămas confuzi.

–         Am fost acceptata, am intrat si voi avea si bursa – am anunţat gâtuită de emoţii.

–         Bravo, Bella! Ştiam că ai să reuşeşti! – ţipă Amelia fericită în timp ce mă strângea tare in braţe.

–         Felicitări, Bells! – spuse Charlie emoţionat după ce Amelia îmi dădu drumul şi mă îmbrăţişa stângace.

–         Mulţumesc, tata. Sunt foarte fericita ca am primit aceasta oportunitate.

–         Mai trebuie doar sa-l anunţi pe Edward – zise Amelia vesela – o sa se bucure mult pentru tine.

–         Da, probabil.

In toate învălmăşeala cu admiterea la facultate uitasem complet de Edward. Trebuia sa-l anunţ si pe el de reuşita mea, aveam sa-l sun ca sa ne vedem si atunci ii voi spune vestea cea buna. Insa intre timp eu am primit un mesaj tocmai de la Edward in care mă anunţa ca el fusese admis la Harvard şi ca se îndrepta spre casa mea. Vestea era nemaipomenita, mai ales ca el dorise dintotdeauna sa îşi continue studiile la o facultate de prestigiu. De multe ori menţiona cat de mult ar dori sa reuşească sa intre la o facultate precum Harvard. El avea şi sprijinul financiar al familiei aşa ca nu mai avea nevoie de bursa sau o locuinţa fiindcă ei aveau deja achiziţonat un apartament in apropiere, mai ales ca ei considerau o investitie buna afacerea cu imobiliare.

Ma bucuram foarte mult pentru Edward fiindcă merita din plin oportunitatea care i se propunea. El urma sa-si îndeplinească visul, sa-si realizeze planurile pe viitor iar eu sa fac acelaşi lucru cu viata mea, numai ca acum realizam o mica problema care întuneca planurile noastre strălucitoare, eu aveam sa studiez in Seattle iar el avea sa meargă in Cambridge, Massachusetts. Daca vroiam sa ne vedem de viitorul nostru, amândoi trebuia sa ne îndepărtam, iar de obicei, relaţiile la distanta nu funcţionau atât de bine. Eu ştiam bine ca astfel nu ar fi mers dar nici sa renunţam la unele beneficii doar pentru a fi împreuna nu ar fi fost o soluţie viabila. Eram din nou supusa unei alegeri şi eram in impas.

Mă trezi din reverie bătaia grăbita in uşa, specifica lui Edward. Am deschis şovăind iar el intra nerăbdător, radiind de fericire, zâmbea fermecător.

–         Bella – săruta uşor – sunt aşa de entuziasmat. E tot ce mi-as fi putut imagina. E perfect…

–         Edward, mă bucur mult pentru tine. Dar si eu am o veste pentru tine, astăzi am primit scrisoarea de acceptare de la universitatea din Seattle şi îmi oferă şi o bursa – am spus eu timida.

–         E minunat, gândeşte-te, vom putea sta împreuna, sa mergem la cursuri si apoi sa petrecem mult timp doar noi doi…

–         Edward – i-am atras eu atenţia – nu ai auzit ce am zis acum doua secunde?! Voi merge în Seattle la facultate! – am rostit accentuat.

–         Poftim?? Nu vrei sa mergem împreuna la Harvard – întreba uimit Edward.

–         Edward, fii raţional! – am zis tăios. Sunt sigura ca nu m-ar accepta şi daca ar face-o nu as primi bursa iar eu nu-mi pot permite o astfel de facultate. Nu am resursele tale si oricum as fi mai aproape de familia mea. Iar tu nu ai aplicat pentru Seattle ca sa fie invers si nu te pot priva de visul tău doar pentru un capriciu.

–         Am înţeles – zise el bosumflat. Si ce propui atunci sa facem? – întreba descurajat. Sa ne întâlnim din când in când, sa te vizitez in campus, in vacante sa ne vedem aici când venim la familiile noastre? O relaţie la distanta, cum se zice?

–         Nu ştiu – am răspuns încurcata. Îmi pare rău ca iţi stric bucuria tocmai acum.

–         Nu-i nimic, totuşi e ceva important la care trebuie sa ne gândim. Înainte nu am pus deloc problema asta. Deci cred ca rămâne aşa… um, adică, la distanta, ne vedem din când in când… – propuse Edward trist.

Însă nu doream deloc o asemenea situaţie, fusesem multa vreme  singura iar acum ar fi trebuit sa am reţineri, sa mă gândesc tot timpul la el, sa am remuşcări. Îmi fusese destul de dor dar ştiam ca mie nu mo-ar fi convenit o asemenea relaţie, era un compromis care îmi displăcea enorm. Aveam sa fiu legata tot timpul de umbra invizibila a lui Edward. Mi-as fi dorit sa-l am aproape mereu, sa vorbim fata in fata, sa ne clădim viitorul împreuna, sa ne bucuram de viata. Dar altfel nu puteam continua, era prea greu pentru mine sa trăiesc din nou ce incertitudinea revederii, zile pierduta de dorul lui şi aşteptându-l. Daca alegeam o cale greşita pentru mine, ar fi compromis multe iar eu nu puteam sa renunţ la viata mea, nu-mi puteam permite una ca asta, nici daca as fi vrut. Mi-as fi părăsit familia, casa si prietenii, as fi pierdut o şansa riscând. Adevărul era ca acum realizam dezavantajele care mă înconjurau, realizam ca nu puteam sa lupt pentru iubirea lui Edward fără sa pierd o parte din propria viata. Era dificil de luat o decizie si deşi îmi rupea sufletul, trebuia ca eu sa fiu puternica si sa renunţ ca sa protejez viata amândurora, aveam întreaga viata in fata cu o mulţime de posibilităţi daca hotăram corect.

Aşa ca am închis ochii, am tras aer in piept si după o clipa de tăcere am spus răspicat încercând sa nu mă pierd si sa-mi tremure vocea:

– Nu, Edward. Aşa nu ar merge, am trai doar pe seama dorului iar eu concept asta precum disperarea. Deşi îmi e foarte greu sa fac asta, trebuie sa încheiem aici tot ce a fost. Recunosc, a fost frumos cat a durat dar atât, acum trebuie sa o luam pe cai diferite. Ne vom mai vedea dar ocazional şi doar ca prieteni. Adio, succes.

După ce am zis acele cuvinte am urcat repede scările spre camera mea, unde m-am trântit in pat, plângând cu amar.

Anunțuri
  1. Sarmana Bella dupa atita timp si suferinta…
    Dar o inteleg perfect;
    abia astept urmatorul capitol, succese. :*

  2. trist capitolul….
    pe cand li s-a asigurat viitorul ei trebuie sa se desparta….
    astept nextul…
    succes!!!

  1. Pingback: Capitolul 19 « Diana Chifar's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: