02. Amintiri


Îmi amintesc cum l-am văzut prima dată. Eu aşteptam liniştită în bancă venirea profesorului când l-am zărit pe Edward urmându-l pe acesta. A intrat în clasă puţin dezorientat şi s-a uitat curios la elevi. După ce a primit cărţile de la profesorul de biologie s-a îndreptat spre singurul loc liber din clasă, adică lângă mine. Eram destul de agitată avându-l aproape dar fiindcă nu începuse ora m-am gândit să fiu politicoasă şi să mă prezint.

–         Bună, eu mă numesc Bella Swan.

–         Bună, eu sunt Edward Cullen, s-a prezentat cu o voce melodioasă irezistibilă şi mi-a zâmbit uşor.

Eu eram deja fermecată de el şi nu încetam să mă adâncesc în ochii lui ca de smarald.

–         Încântată de cunoştinţă, Edward, i-am spus într-un sfârşit.

–         La fel.

–         Şi, de unde te-ai mutat? l-am întrebat curioasă şi doritoare de conversaţie.

–         Păi, eu vin din Los Angeles, împreună cu părinţii mei, sora, Alice şi fratele meu, Emmet, îmi răspunse el.

–         De ce nu aţi mai rămas acolo?

–         Deoarece tatăl meu a vrut să venim aici fiindcă e un loc liniştit şi mai retras.

–         Aha, interesant.

Ora începu aşa că  discuţia noastră  rămas suspendată, totuşi eu eram foarte nervoasă, iar atunci când profesorul de biologie m-a întrebat ceva nu i-am putut răspunde deşi eram printre elitele şcolii. Nu ştiam cum să petrec mai mult timp cu Edward, mai ales că îmi trezea un interes foarte special, un sentiment total necunoscut mie dar totuşi foarte plăcut.

Cursul trecu pe nesimţite şi atunci când a sunat clopoţelul m-am grăbit să îmi iau lucrurile şi să-l întreb:

–         Care e următoarea ta oră? Poate te pot ajuta să ajungi la ea.

–         Păi, eu am matematică acum dar cred că mă descurc, oricum mulţumesc şi poate ne vedem mai târziu?

–         Um, da, desigur, i-am răspuns surprinsă, dar totuşi foarte entuziasmată.

În timp ce mergeam spre cealaltă oră, mă gândeam la Edward, cât de atrăgător era şi ce efect avea asupra mea.

–         Hei, Bella, ce-i cu tine? Visezi cu ochii deschişi? – mă întrebă Jacob îngrijorat în timp ce mă aşezam în bancă lângă el.

–         Ăăă, nu, de ce? – am replicat nedumerită.

–         Păi din cauză că eşti aşa de aeriană şi te-am strigat de zeci de ori până acum, mă lamuri Jacob.

–         Oh, îmi cer scuze. Mă gândeam la ceva.

–         Nu-mi spune că eşti îndrăgostită, Bells?! spuse Jacob amuzat.

–         Nu, Jake, cum poţi crede aşa ceva. E imposibil. Şi în plus, nu am voie şi eu să am momentele mele de visare? am zis repede, evident agitată.

–         Ok, ok, am înţeles, nu trebuie să sari la mine aşa.

–         Scuze, chiar îmi pare rău, Jake, dar serios nu e nimic.

Dar în interiorul meu ştiam că totul era în neregulă, simţurile mele erau alertate după orice semn al lui Edward. Nu puteam să mă concentrez şi eram neatentă la ore.

Totuşi trecu şi acea oră şi doream să pot ajunge la ora de engleză. Acolo, am văzut o faţă străină, pe care n-o ştiam. Era noua mea colegă de bancă, după presupunerile mele. Înfăţişarea ei era destul de ciudată, părul scurt răspândit în toate direcţiile, faţă perfectă, ochii căprui şi îmbrăcăminte la modă.

–         Bună, eu sunt Alice Cullen şi de astăzi vom fi colege de bancă, mă saluta noua-venită călduros.

–         Bună, eu mă numesc Bella. Încântată de cunoştinţă. Um, Alice Cullen? Sora lui Edward? – am întrebat eu mirată după un minut de gândire.

–         Da, l-ai cunoscut deja?

–         Avem biologie împreună şi suntem tot colegi de bancă.

–         Super. Sper că vom fi prietene bune.

–         Desigur.

Eram foarte încântată de Alice aşa că toată ora am discutat ca să ne cunoaştem mai bine şi se părea că o să ne înţelegem perfect. Dar ora se încheie mult prea repede iar acum trebuia să mergem spre cantină să luăm prânzul.

–         Hei, vrei să luăm prânzul împreună? – am invitat-o eu nerăbdătoare.

–         Desigur, mi-ar face mare plăcere, acceptă alice bucuroasă.

La cantină, i-am făcut cunoştinţă şi cu Jessica şi Angela, apoi ne-am aşezat toate la o masă conversând vesele.

–         Bella, eu mă duc să-i salut pe fraţii mei, dar mă întorc repede.

–         Desigur, i-am căutat cu privirea prin toată sala şi atunci când l-am zărit la o masă mai retrasă, Edward mi-a întâlnit privirea doar pentru o clipă dar m-am întors, roşind uşor. Um, Alice, cel mai solid dintre băieţi este Emmet, nu?

–         Da, chiar el e.

–         Ok.

–         Mă duc puţin la ei.

–         Nu te grăbi.

Mă simţeam foarte norocoasă de faptul că Alice îmi era acum prietenă dar totuşi nu ştiam motivul. Iar afirmaţia lui Jake îmi tot revenea în minte. Era ciudat pentru mine, toate aceste noi senzaţii şi trebuia să aflu cauza.

După şcoală am mers direct acasă, am pregătit cina pentru mine şi Charlie şi apoi am mâncat împreună în linişte. Până la urmă am ajuns şi în intimitatea camerei mele, nu era foarte modernă dar eu o adoram, avea o bibliotecă vastă, un pat micuţ, un birou de lucru, un raft destinat CD-urilor şi muzicii. Aveam doar un laptop şi un CD-player în materie de tehnologie.

M-am trântit în pat şi am reflectat cu privire la ziua de astăzi, câte emoţii am avut, evenimentele plăcute. Mă întrebam de ce inima mea bătea să sară din piept când îl priveam pe Edward, vorbeam sau mă gândeam la el. De ce oare îmi pasă aşa de mult de un nou-venit, de ce apăreau o mie de fluturi în stomac şi eram fericită dacă mă băga în seama şi discuta cu mine? Care era cauza neatenţiei mele şi gândirea permanentă la el? De ce mă simţeam aşa de ciudat dar totuşi foarte bine în preajma lui? Toate aceste întrebări mă răscoleau în interior dar până la urmă am adormit, rămânând ca răspunsurile să le aflu într-o altă zi, cu altă ocazie.

Însă zilele treceau iar eu mă apropiam tot mai mult de Edward, devenind prieteni, aflam multe lucruri surprinzătoare despre el, ca faptul că adora să cânte la pian, ceva comun la amândoi, maşinile şi viteza, era un elev eminent şi ascultam aceleaşi genuri de muzică. Multe lucruri în comun dar totuşi erau nişte coincidenţe destul de ciudate, adică ne plăcea până şi să mânăm aceleaşi feluri de mâncare.

Cu Alice am devenit foarte bune prietene în scurt timp, noi două ne completam una pe cealaltă, ei îi plăcea mult moda şi tot ce ţinea de frumos. O adoram pentru că era ca o soră pentru mine.

Timpul se scurgea iar eu mă întâlneam cu Alice şi Edward prin oraş, la suc, restaurante şi în parcuri. Era foarte interesant să fim noi trei, glumeam mult, râdeam împreună, discutam pe teme diverse şi niciodată nu ne plictiseam. Ne mai întâlneam şi cu Emmet, glumeţul, dar destul de rar deoarece el ieşea cu Rosalie Hale, frumuseţea întruchipată. Totuşi de fiecare dată erau aceleaşi senzaţii când eram în preajma lui Edward, mă simţeam foarte bine în compania lui, mă făcea să zâmbesc întotdeauna, indiferent dacă eram supărată sau veselă.

Însă, la un moment dat, Alice l-a cunoscut pe Jasper Hale, fratele lui Rosalie, început să iasă împreună devenind iubiţi, aşa că acum întâlnirile erau tot mai rare dar uneori ne întâlneam doar eu şi Edward, făcând aceleaşi lucruri ca înainte distrându-ne de minune chiar şi doar noi doi. Şi atunci am aflat răspunsul întrebărilor mele, eu mă îndrăgostisem de Edward, îl iubeam. Totul se datora acestui fapt. Eram bulversată dar am continuat să ne vedem, eu încercând să mă comport normal. Nu vroiam ca cineva să afle de pasiunea mea pentru Edward, dar lui Alice nu-i puteam ascunde acest lucru, nu aveam secrete aşa că până la urmă i-am povestit tot, ea fiind foarte surprinsă dar totuşi bucuroasă.

–         Uau, voi doi aţi fi super împreună.

–         Nu ştiu, Alice, el îmi este doar prieten. Nu cred că mă place sau ceva de genul.

–         Poate, poate nu. Oricum ar fi foarte frumos să fiţi împreună. Nu-ţi fă griji, Edward te admiră mult. Eşti o fată pe placul lui şi cine ştie, poate mai târziu…

–         Ar fi foarte drăguţ, Alice, dar nu ştiu, nu vreau să îmi fac iluzii deşarte, nu aş vrea să sufăr.

–         Bella, tot ce pot să îţi spun este să nu îţi pierzi speranţa, lasă timpul să rezolve totul. Oricum va fi, va fi bine.

–         Ok, Alice, mersi mult că m-ai ascultat şi m-ai înţeles.

–         Pentru nimic, Bella, pentru asta sunt prietenii. Ne vedem mai târziu. Te pup.

–         Şi eu. Ciao.

Acum au trecut doi ani, şi nu s-a întâmplat nimic, eu tot sper în tăcere ca el să mă placă dar parcă totul e în zadar. Totuşi suntem prieteni buni ceea ce e mai bine decât nimic, vorbim la şcoală, la telefon, pe messenger, ne întâlnim şi ieşim în oraş. Îmi pare bine că ne înţelegem, avem încredere unul în celălalt şi ne ajutăm reciproc. Eu sper ca să-şi dea seama cât de mult ne potrivim şi atunci să fim mai mult decât prieteni. Până când acel moment va veni, eu încerc să-mi păstrez speranţa şi să nu cad pradă dezamăgirii şi tristeţii.

Anunțuri
  1. cool ! imi place ! succes in continoare ! pwp

  2. cool ! imi place ! popicei

  1. Pingback: 2010 in review « Diana Chifar's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: