2. La prima vedere


Clipeam surprinsa, nu credeam ca mai trăiesc, totuşi ştiam ca se schimbase radical lumea mea. Vedeam firişoarele de praf plutind alene prin aer, vedeam totul cu o claritate inimaginabila, puteam observa cele mai mici detalii ale copacilor deoarece ei mă înconjurau. Nu ştiu cum ajunsesem acolo insa nu eram prea departe de carosabil deoarece puteam sa aud perfect perceptibil sunetul maşinilor care treceau prin apropiere.

Totuşi vroiam sa cred ca eram moarta, era imposibil pentru mine sa cred ca mai puteam trai după o eternitate in care m-am zbătut in flăcări agonice. Vroiam sa cred ca am ajuns in Rai, sau in Iad, sau purgatoriu… nu am avut niciodată o viziune prea clara asupra vieţii de apoi sau a religiei in general. Ceea ce mă făcea sa cred ca eram intr-adevăr moarta era faptul ca nu auzeam nimic altceva in afara de ciripitul păsărilor, foşnetul frunzelor in bătaia vântului, maşinile de pe sosea si sunetul marii undeva in depărtare, insa pe lângă acestea nimic altceva, eram speriata iar atunci ar fi trebuit ca inima sa îmi bata ieşind parca din pieptul meu. Ar fi trebuit sa am in urechi bubuitul asurzitor al inimii mele pompând înnebunită. Totuşi era linişte, nicio bătaie, nu simţeam sângele alergând prin venele mele precum caii de curse. Iar asta însemna doar un singur lucru.

Primul meu instinct a fost sa mă ridic iar in următoarea fracţiune de secunda eram deja in picioare. Eram uluita pur si simplu, o astfel de mişcare rapida ar fi trebuit sa mă ameţească. In schimb eram perfect normala, ca si cum totul ar fi fost natural. Dar n-am avut timp sa reflectez mult asupra agilităţii mele inumane fiindcă imediat m-am uitat in jurul meu si deşi ştiam deja ca eram intr-o pădure, am fost uimita intru totul de imaginea spectaculoasa care mi se înfăţişa. După lumina destul de puternica ce străbătea frunzişul îmi puteam da seama ca era in jurul amiezii insa nu aveam nicio idee ce zi ar putea fi. M-am uitat puţin sus si am putut vedea foarte clar păsările din copaci si chiar insecte minuscule, zburând de colo-colo. In jurul meu erau doar copaci insa daca priveam atenta vedeam pana in cele mai mici detalii. Fluturi de pe scoarţa arborilor care erau destul de greu de definit, eu totuşi ii puteam distinge, gânganii mici mişunând pe lângă mine, pana si veveriţe ţopăind la câţiva metri depărtare sau alte vieţuitoare care treceau neobservate pentru ochii obişnuiţi. Din nou eram mirata cum de puteam sa le surprind, eram nerăbdătoare si in acelaşi timp speriata sa aflu ce mi se întâmplase. Vroiam sa ştiu ce schimbare mi se petrecuse in corpul meu si mai ales ce devenisem. Un mutant, căpătasem cumva puteri supranaturale sau chiar murise si aşa arata lumea de apoi, un loc unde simţurile iţi sunt amplificate la maxim?

Pe lângă vederea extraordinara, auzeam foarte bine orice unda sonora, ciripitul păsărilor, toate foşnetele si sunetele pădurii, mişcarea vieţuitoarelor, cum bătea vântul, zgomotul maşinilor, scârţâitul cauciucurilor când acestea frânau intr-o curba, chiar si posturile radio le puteam distinge cu uşurinţa. Iar daca mă concentram puţin auzeam marea cu valurile si pescăruşii ei, freamătul ei neîncetat răsuna precum un ecou.

De asemenea, percepeam mirosurile foarte bine, mosc, pământ umed, briza sărata, gazele de eşapament, muşchi, tot felul de plante, praf si mai ales mirosul animalelor si al oamenilor din maşini. In acel moment am realizat ca aveam o senzaţie de arsura in gat, persistenta încă de când m-am trezit. Nu era deranjanta insa de fiecare data când respiram si aduceam acel amalgam de miresme, o simţeam mai tare. Era un sentiment ciudat, nu înţelegeam ce vroia sa însemne. Parca aveam nevoie de ceva. Dar nu ştiam ce anume.

Vroiam totuşi sa plec din acea pădure, sa merg acasă si sa aflu ce mi întâmplase. Cu uşurinţa m-am ghidat după sunetul automobilelor si am început sa merg in direcţia dorita insa in secunda următoare am realizat ca eram deja la o distanta de câteva sute de metri de locul iniţial. Mi se părea uluitor, făcusem câţiva paşi si deja mă mişcasem cu o viteza ameţitoare. Insa acum altceva mă preocupa, undeva din apropierea mea simţeam un miros irezistibil si auzeam bătăile a doua inimi. Cu grija m-am apropiat de locul de unde provenea mirosul încântător care îmi făcea ca arsura din gat sa devină mai dureroasa. Acolo erau doi excursionişti, un băiat si o fata, probabil un cuplu care a dorit sa facă o plimbare prin pădure si au oprit maşina pe marginea carosabilului pentru câteva momente. ii priveam hipnotizata si fascinata, parca le simţeam căldura, mirosul lor nu se compara cu cel a o mie de trandafiri iar sunetul inimilor lor era cel mai frumos concert. Ii simţeam fragili si vulnerabili in fata mea, precum o prada uşoara, neştiutoare iar eu eram un prădător fioros, corpul îmi era gata de atac, încovoiat si pregătit ca o felina. Stăteam in linişte si aşteptam momentul propice, adulmecând fericita si anticipând mişcările. Gândurile îmi erau asupra lor, nimic nu mă putea opri.

Deodată direcţia vântului se schimba iar mirosul din narile mele dispăru, aerul era curat si mii limpezi mintea, realizam ce eram pe cale sa fac si eram oripilata, am fugit imediat de acolo si am ajuns la mare. In fuga mea am trecut ca fulgerul prin fata unei maşini care era pe sosea iar şoferul era sigur ca văzuse o năluca. Nu m-am oprit decât in momentul cad am ajuns pe plaja pustie, intr-un loc cu stânci unde mă credeam in siguranţa. Am stat nemişcata privind valurile pentru ceva timp si reflectând asupra atrocităţii pe care fusesem pe cale sa o comit, sa atac doi oameni nevinovaţi, sa-i privesc precum hrana mea si sa-i vânez ca un prădător veritabil. Arsura mă deranja si mă făcea sa o urăsc cu toata fiinţa mea.

După ce m-am calmat puţin cu gândul ca din fericire nimic nu se petrecuse, scăpasem de acea tentaţie, am vrut sa mă răcoresc puţin si am găsit un ochi de apa care nu era adânc. Atunci am observat pentru prima data ca aveam in locul unor ochi căprui-închis nişte ochi de culoarea rubinului, rosu-aprins, o piele alba si parca străvezie, buzele erau de un roz pal iar trasaturile in general erau perfecte. Eram tot eu doar mult mai frumoasa, o versiune perfecta de feminitate, sensibilitate si senzualitate. Nu-mi venea sa cred ca făptura ceea perfecta era persoana mea. Pe lângă asta, in momentul când soarele ieşi din nor, pielea mea începu sa strălucească precum cristalele, de parca mii si mii de diamante minuscule erau incrustate pe toata suprafaţa pielii. Aveam o strălucire orbitoare si supraomeneasca, acum ştiam cu fermitate ca nu mai eram om, ca acea agonie in flăcări fusese o transformare care mă marcase iremediabil.

  1. OMG !!!! Vreau next-ul cat mai repede !!@!!!
    M-ai lasat in aer complet . vreau ! Ma vreau ! mai mult , mai mult , si mai mult ! 😀
    Ficul e absolut genial !!!

  2. O continuarea superba! descrii foarte bine starile ei, si ai un mod de a scrie limpede si cursiv, care te mentine atent si prins in intriga! 🙂

  1. Pingback: capitol nou « Diana Chifar's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: